luni, aprilie 20, 2015

despre tine, omule

Frumusețea inspiră. Nu oamenii. Oamenii pot fi de orice fel. Dar cei frumoși sunt modelați cu de toate încât, aceștia, sunt sortiți să își poarte crucea în spate ca niște pustnici, înaintând printe vii. Până la sfârșitul drumului devin atât de frumoși că lumea întreagă ar vrea să le devoreze carnea să prindă măcar la un pic din ce au ei în suflet. Așa s-au născut cuceritorii invizibili.

Sunt atenți la orice spui, când vorbești, când râzi. Și nu o atenție din cea mânată doar de curiozitate, ci și de respect. Te învăluie într-un șal călduros și îți spun că ești într-un loc sigur. Iar omului I se dezleagă gura ca la preot, și toroie până nu se mai lasă nimic din cenușa de pe suflet, rămâne lumină. Iar Omul frumos zâmbește.

Omul are grai, cuvintele lui cheamă spre împăcare, iertare, ceartă sau altele… Cu el construiește familia, casa, sădește pomul, crește nepoții. Cu graiul acesta păstrează omul frumos și credința. Cu grijă, ca și atunci când plouă bine după ce ai curățit grădina de buruieni și se poate sta liniștit că munca e de folos și Domnului.

Omul frumos lucrează. El nu stă. Nu zămislește idei din nimic. Omul Frumos are o adevărată rețea în minte. A memorizat-o de când s-a născut. Iar cuvintele din Vocabula sa sunt adunate cu multă stăruință și grijă. Gura acestuia e curată și aleasă. Iar graiul său este mai frumos ca nicicând.

Din păcate, Omul Frumos este un singuratic, nu se lipește prea mult de oameni, mănâncă în pacea sa, în pacea Domnului său, cel care l-a inventat anume pentru a inspira pe cei de pe pământ.