miercuri, februarie 13, 2013

AMINtiri din :Odată când eram şi eu aşa de-o palmă

Cînd suntem micuţi, aşa de jumate de metru, privim totul cu o curiozitate absolută, iar imaginaţia noastră nu se poticneşte doar în poveştile cu prinţişori, sau pilde şi poveţe legate de divinitate închinate în faţa icoanelor...
 Curiozitatea noastră se îndreaptă însăşi spre natura noastră umană, biologică, care se întreabă de ce Ana e diferită de Ionuţ, şi de ce Ionuţ o bate pe Ana de la nimic..şi acasa îi spune mamei că o iubeşte.
 Apar întrebări de unde au venit ei, dar cum se face ciorba, ce planuri pe viitor - pe când vor creşte mari, ce profesie vor avea, casa - cu câte camere, culori, ce să mai zici, chestii complicate!
Apar prieteni de joacă şi rivali, aşa ca în viaţa - prieteni pentru care copiii mint şi îi apără, sau îi trădează... Cum simt ei, sincer! "Azi te iubesc!" şi poate să ţi-o spună într-un mod cel mai sincer din lume, iar "mâine" poate fi mai distant şi preocupat cu altceva.
Cînd realizează că nu mai poate să explice ce simte, deşi pare că nu o face, pleacă la mami în braţe, acolo unde simte  FOCUL, precum oamenii mari caută în vreme de oprelişte atenţie... Se pune în braţe şi îi spune: "Mami, vreau  să-mi spui o poveste!", şi mami începe a le enumera, iar bebelul alege una...  care o crede potrivită... Aşa ca oamenii mari, cînd evită o preocupare despre ceva anume... se distrag, printr-un joc... a co transfiguraţie ludică a realului - printr-o bere, o femeie, o geantă pe ultimii bani, etc sau statul în parc cu fundul rece pe beton...vorbind despre altceva, alt soi de vorbă, ce l-ar avea în cap.
După curiozitate, începem să vedem altfel lucrurile, vrem şi să le atingem, dacă piciul începea să se uite curios la sânul mamei şi îl atinge să se joace niţel  - nu este considerat un incest, pentru că maturii sunt prea "mari" să înţeleagă sâmburele de adevăr pe care îl propovăduieşte însuşi adevărul - mami surâde mulţumită că fiul e încă legat de maternitatea în sine.. Se uită cînd tati face pişul, sau cînd fratele său se joacă la calculator, şi neatent, îşi bagă mâna în pantalon. Copilul mirat se întreabă de ce fac ei toate acestea gesturi, însă e prea mic să înţeleagă aceste detalii atât de simple la prima vedere şi atât de complicate pentru imaginaţia sa... Şi de multe ori i se repetă: "când vei creşte mare, vei înţelege!", atunci nu îi rămâne decât să se obişnuiască cu aceste gesturi mecanice (deoarece maturii le pierd din valoare, substituindu-le o mişcare ritmică, constantă şi repetitivă, enervantă pentru cei mici, cei care caută necontenit un înţeles în orice), sau să pornească la drum ca Micul Prinţ!
Tot aşa, crescând, mimând, uitând, iubind, copiii - de la atinge ajung la a atinge şi a simţi până la dorinţă.
Doi copiii pot simţi între ei o tensiune sexuală, după care, rapid şi ruşinos, acest lucru este  uitat.. Se întîmplă între fete - fete, fete - băieţi, băieţi - băieţi... şi nimic nu este rău în aceasta, din contra "cuminţenia" minţii şi a imaginaţiei poate trezi suspiciuni... E totul ca un flirt - şi de la flirtul acela se ajunge la cuvinte cu dorinţă - îţi este dor să îi spui ceva, e dragostea adolescentină.... după care se găseşte perechea şi se încearcă ceea ce îi făceau curioşi, pe la 6 ani...cînd Ionuţ se cocoţa deasupra Anei şi îi spunea că "aşa fac oamenii mari", nelăsându-i nici un dubiu sau vre-o variantă de alegere, iar micuţa Ana se încredea lui Ionuţ..
După care apar dezamăgiri, temperamente... şi se descoperă o altă formă a misterului acesta obscur, la care "oamenii mari" nu pot să răspundă... şi ca o alienare, îşi spune: "vremea arată ..", sau "timpul e cel mai bun ca să uiţi", "am ne voie de timp", etc... nu încep să le enumăr. ŞI toate acestea sunt spuse ca tunci, în faţa copilului curios, dornic să-şi satisfacă curiozitatea: "Cînd vei creşte mare, vei înţelege", adică ...va trece timp şi ai să înţelegi! Atunci la el, în sufleţel, apare dorinţa să se facă mare, mare! Şi părinţii îi fură, fără voia lor, o bucată din ceea ce nu va mai fi niciodată interpretat de nimeni, nici în copilărie, nici la maturitate, dispare acel ceva ca o iluzie neurovegetativă şi reapare la maturitate - pentru că rămîne în sînge acel mic imbold nesatisfăcut. Iar din obişnuinţă, maturii... ca şi atunci cînd erau copii, au învăţat să se îndepărteze timid şi speriaţi, acceptînd înfrîngerea, capitulînd fără să mai păstreze ceva din acea dorinţă care i-au făcut o dată să  simtă, să simtă cuvinte, să atingă, să vrea mai mult...

---------                   Renunţă la dragoste şi spune că s-a învăţat minte, se strînge în carapacea lui bolnavă, refutată de atîtea refuzuri şi frustrări de la răspunsuri idioate.. de se crede mai puternic şi mai demn de sine!

Mei, mei! Ce jale.... curiozitatea devine.., ce devine atunci?!

Doi iezi, cucuieţi, mamei uşa descuieţi, că mama v-aduce... Ce vă spune această frază inocentă?! Nici un incest...

Aveţi grijă de sufletul vostru,
 şi nu încetaţi să puneţi întrebări fără răspunsuri!
                                         simţiţi!
            păstraţi idealul  să vreţi să simţiţi!
să cautaţi!
                                să deschideţi uşi care au fost trîntite şi să luminaţi minţi tulburate de nesomn!