miercuri, noiembrie 30, 2011

Cutia Pandorei între mine şi ceilalţi


Feminitatea are căile ei ascunse şi nepătrunse chiar de noi femeile. Cutia pandorei care se transformă în realitatea cotidiană, prin mitul ei, ne răspunde zilnic la cine suntem noi. De ce suntem capabili şi dacă reuşim să înfruntăm obstacolele pe care le întâmpinăm la vederea acestui orizont necunoscut.
Sunt o femeie care printre multele altele a fost depistată de cancer la sân. Aveam 23 de ani, şi tocmai depăşeam un moment greu din viaţa mea – pierderea mamei mele. Într-o seară am simţit furnicături în partea dreaptă a pieptului şi la scurt timp, îmi paralizase mâna dreaptă. Speriată, a doua zi am apelat la un medic mamolog, cunoştinţă de-a mamei mele, am făcut rapid o mamografie, care ne arăta apariţia a trei noduli. În urma biopsiei, medicul a decis să ma opereze în aceeşi zi, pentru evitarea complicaţiilor. Totul s-a întâmplat atât de repede, că nici nu am reuşit să analizez ce se întâmplă în jurul meu. Operaţia a fost destul de dificilă, m-am trezit dimineaţa la ora 5:30. Geamurile mari şi largi din Spitalul Oncologic din Chişinău mă alintau cu primele raze de soare. Deabia atunci observasem că în jurul meu mai erau trei femei. Una dintre ele m-a rugat să îi dau apă. Am vrut să mă ridic şi am simţit brusc o durere acută. „şi eu sunt acuma una dintre ele”, a fost primul meu gând. Eram cea mai tânără din salon. Efortul meu mă obosise mai repede decât aş fi anticipat. La apropierea mea de patul ei, femeia observase că nu mi s-a înlăturat sânul. Şi m-a întrebat de ce. I-am răspuns că medicul ar fi vrut ca eu să nasc şi să alăptez. A fost prima mea confruntare cu întrebarea „de ce anume eu!?”, treptat toate s-au trezit şi au început să-şi povestească visele. Era sfântul Vasile în Chişinău. Am ieşit pe hol să ”investighez” locul unde înnoptasem. Îmi era cunoscut, mama mea murise cu 5 luni în urmă la etajul 7, eu eram la 5. Nu am putut să suport să ajung până la capătul lui. M-am întors în salon şi am început să-mi strâng puţinul bagaj care îl aveam cu mine, aşteptam vizita medicului uitându-mă pe fereastră, făcând abstracţie de discuţiile funebre din jurul meu. Cine şi cât mai are de trăit. „Tu ce faci, deja pleci?”, m-am trezit cu vocea medicului în spatele meu. „Da!”, am răspuns pregătită de confruntare.  „Locul meu nu este aici, promit să vin în fiecare zi pentru bandaj şi proceduri, promit să nu fac efort”, se pare că l-am convins. Mi-a dat să semnez o foaie prin care îmi asumam riscul în afara spitalului, am chemat un taxi şi am plecat.
 La câteva zile de meditaţie la acest şoc, frecventat de imagini cu femei molestate atât fizic cât şi psihic, am început să răspund la întrebări care nu ar fi trebuit să mi le pun. Am început să-mi formez un complex fizic, „eu nu sunt ca celelalte, eu sunt diferită şi asta nu se va schimba niciodată”. În acelaşi an au urmat alte două operaţii la ovare, ultima mi-a fost prea greu de suportat. Greşeala pe care o făceam zilnic e să mă complac în această maladie tristă şi incomodă pentru o domnişoară, evitam şi eram abandonată de mulţi oameni fără să le spun de ce sunt aşa.
Ultimam operaţie la ovare m-a făcut să reacţionez. De la o doză prea mare de anestezie pentru organismul meu slăbit de hemoragii, m-am trezit foarte greu din somn. Şi am avut un vis interesant, am vazut futurista teorie a comunicării. O spirală portocalie, pe care se prelingeau picături de lichid în culori alb şi negru în direcţia inversă a vârfului. Am interpretat-o ca o formă de regres  a comunicării. A fost unul din visele la care mă gândeam cel mai mult când evitam ideile triste referitor la viaţa mea. La câteva luni am decis să mă mut în Paris. Am stat un an departe de tot ce ar fi putut să-mi amintească fizic ceea ce se întamplase în jurul meu. În acest oraş plin de tot şi de toţi m-am revăzut pe mine. Eram atât de slabă şi neorientată la început.  Acest exerciţiu de adaptare m-a îndepărtat de toată energia neagră pe care o acumulasem. Eram o re-naştere din propriul meu Eu. Am reuşit să-mi înving complexele. Să fiu din nou mai energică şi interesată de ce se întâmplă în jurul meu. Am depus un efort enorm, dar au contat şi oamenii pe care i-am întâlnit pe parcursul drumului meu. Am înţeles o parte a filosofiei visului meu, dar încă mai am de descoperit, şi nu cred că există o limită fizică care te împiedică să te simţi tu însuţi în pielea ta. Noi nu ne schimbăm, ne transformăm, pentru mine schimbarea a fost o întărire a mulajului, penele mele au devenit mai frumoase şi în ochii apropiaţilor mei. M-a ajutat foarte mult credinţa în Dumnezeu, cred în puritate şi ajutor divin. Este o meditaţie de curăţire spirituală. Speranţa la bine ne îndepărtează deseori de gândurile reci şi grele, canalizându-ne forţele în optimism.

inspirată de provocarea Cristinei Bazavan