joi, ianuarie 17, 2008

DE PARTEA CUI VA FI JUSTITIA?


Nominalizarea de catre Calin Popescu Tariceanu a Noricai Nicolai pentru functia de ministru al Justitiei a provocat un val de comentarii .Scrisoarea lui Traian Basescu a intensificat discutiile in jurul lui d-na Nicolai. Si unul si celalalt isi pastreaza punctul de vedere: presedintele nu vrea sa semneze decretul de numire, premierul o sustine. "Conflictul dintre Palate pentru desemnarea unui ministru al justiţiei continuă. Premierul şi preşedintele au avut, ieri după-amiază, o nouă discuţie fără rezultat pe tema viitorului ministru al justiţiei. Şeful statului a anunţat că s-a întâlnit cu Tăriceanu, la cererea acestuia din urmă, pentru a analiza documentele din mapa profesională a Noricăi Nicolai. " (
www.adevarul.ro) Mereu, dezbaterea publică ocoleşte problema de fond, consideră doar politica partizană (cu eternul şi obositul clişeu al războiului dintre palate), şi ignoră complet interesul public. Interesul public este ca miniştri, demnitari numiţi, să fie potriviţi pentru postul pe care îl ocupă. Să aibă experienţă, să aibă pricepere administrativă, să aibă un mandat politic clar, să aibă o conduită politică şi personală care să-i recomande sau măcar să nu-i facă incompatibili cu demnitatea publică în general şi cu postul pe care-l vizează la modul specific. Gestul prezidenţial ar fi fost justificat oricum pentru că a ridicat în mod public problema experienţei candidatul propus să fie şeful diplomaţiei. Fie că a posteriori se dovedeşte că temerile sunt reale, fie că nu, este perfect justificată dezbaterea prealabilă asupra competenţei unei persoane propuse spre numire într-o demnitate publică. La fel cum ar fi justificată apariţia guvernelor din umbră, mereu anunţate şi mereu lăsate în întuneric. Într-o democraţie ne-originală punerea în discuţie a unei astfel de candidaturi duce la creşterea calităţii membrilor cabinetului, evitând surprizele care, în virtutea unei legi a lui Murphy, sunt întotdeauna neplăcute. În democraţia noastră originală dezbaterea asta nu duce la nimic, pentru că nici măcar nu se poartă. Preşedintele a respins motivat desemnarea Noricăi Nicolai la conducerea ministerului Justiţiei. Reacţiile politicienilor dar şi ale comentatorilor (cel puţin cei pe care televiziunile aleg să-i aducă în studio) au fost aceleaşi aiureli uzate: scandal, război, ce vrea Băsescu, constituţia care ar fi încălcata etc. Motivaţia, în sine, şi chestiunea de fond a adecvării dnei Nicolai pentru postul vizat, asta n-o discută nimeni, eventual e expediată rapid şi fără noimă. Deşi, repet, fie că preşedintele are dreptate fie că nu, acesta e lucru cel mai important. În ce mă priveşte, consider că motivarea gestului prezidenţial este incompletă. Într-adevăr, episodul nepoatei lăsate pe post în Senat a avut un impact public negativ, iar asta, dar şi reacţia ulterioară a dnei Nicolai (partea gravă a episodului, după părerea mea) n-o recomandă pe dna senator pentru postul sensibil de ministru al Justiţiei. Dar cred că un motiv mai puternic, neenunţat, este că dna Nicolai nu pare deloc compatibilă cu mandatul politic care îi este încredinţat. Prin declaraţi şi acţiuni în calitate de membru al Comisiei Juridice a Senatului dna Nicolai s-a arătat o adversară constantă (de exemplu) a legii Agenţiei Naţionale de Integritate. Guvernul acesta şi-a asumat public punerea în funcţiune a acestei Agenţii, ba chiar rezultate concrete. Legea este în continuare în dezbatere, are nevoie de suportul titularului Justiţiei; or, cum spuneam, candidatul PNL la această demnitate s-a manifestat constant împotriva legii. E un caz flagrant de nepotrivire. Şi, chiar dacă n-ar fi, până la urmă, care e motivul pentru toată această agitaţie, toate feţele şi vorbele grave de pe sticla televizoarelor? Ca să lămurim şi această chestiune tocată ad nauseam, nu e nici un conflict, dl Băsescu şi-a exercitat o prerogativă constituţională, conform unui text cât se poate de explicit al Curţii:“Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată.” (CCR, decizia nr. 356/2007) Şi atunci? Neavând drept de veto, preşedintele nu poate obliga premierul să propună altă persoană, poate doar să solicite; la fel cum premierul poate să-i respingă solicitarea, desemnând acelaşi candidat. Ceea ce nu mă îndoiesc că va face, apoi comentatorii de troc-şou vor debita aceleaşi prostii partizane, iar episodul se va încheia fără ca dezbaterea să se fi preocupat la modul serios dacă avem un ministru al Justiţiei potrivit pentru postul pe care îl ocupă.